"Am avut o mulțime de prieteni din securitate care mi-au spus că au văzut OZN-uri planând în apropierea depozitelor de arme nucleare."
Locotenent-colonelul Arneson a lucrat 26 de ani în cadrul Forțelor Aeriene ale Statelor Unite ale Americii. A avut autorizație SCI-TK. A lucrat ca analist de sisteme informatice pentru Boeing și a fost director de logistică la baza aeriană Wright-Patterson. La un moment dat a ocupat funcţia de ofițer criptografic pentru întreaga bază Ramstein din Germania. În această calitate, într-o zi a primit un mesaj clasificat despre prăbușirea unui OZN în Spitsbergen, Norvegia.
Lt. colonel Arneson: Numele meu este Dwynne Arneson. M-am născut în Rochester, Minnesota, în 1937. Am absolvit liceul Rochester. Am continuat studiile la Colegiul Sonoma din Northfield, Minnesota, de unde mi-am luat diploma în fizică și matematică. Am urmat şi școala de formare a ofițerilor pentru Forţele Aeriene. Am lucrat 26 de ani în cadrul Forțelor Aeriene ale SUA, ca ofițer în domeniul electronicii şi comunicațiilor, de unde m-am pensionat în 1986.
Am avut misiuni în toată lumea, inclusiv în Vietnam, în Europa şi în multe alte locuri. Am avut autorizație SCI-TK, deasupra nivelului top secret. Este nevoie de o investigație specială pentru a obține acest tip de autorizație. Am fost trecut în rezervă cu gradul de colonel în 1986. Până atunci am fost director de logistică în cadrul bazei aeriene Wright-Patterson. Din 1987 am lucrat pentru Boeing, în calitate de analist de sisteme de calcul.
Am avut diverse ocazii să văd lucruri care ajungau la mine pentru examinare. A fost un caz în 1962. Eram locotenent la baza aeriană Ramstein din Germania. Eram ofițer criptografic pentru întreaga bază Ramstein. În calitate de ofițer de control, s-a întâmplat să văd un mesaj clasificat care trecuse prin centrul meu de comunicații şi în care se menţiona că pe insula Spitsbergen, din Norvegia, se prăbuşise un OZN. O echipă de oameni de știință venea să investigheze. Nu-mi amintesc de unde a venit mesajul sau care era destinaţia lui, deoarece ordinul era: ce vedeţi aici, lăsaţi aici. Dar îmi amintesc că am văzut mesajul.
Următorul lucru care îmi vine în minte este cel care a avut loc în 1967. Răspundeam de centrul de comunicații al diviziei 28 aeriene din cadrul bazei aeriene Malmstrom, din Montana. Eram din nou ofițer de control de nivel foarte înalt. Trimiteam întregul autentificator de lansare nucleară către echipajele rachetelor. Într-o zi s-a întâmplat să văd un mesaj venit prin centrul meu de comunicaţii. Din nou, nu pot spune data, de unde a venit, nici unde era destinat să ajungă, dar îmi amintesc că l-am citit. Practic, în el se menţiona că un OZN fusese văzut plutind în apropierea silozului de rachete şi că atât echipajul care a intrat în tură, cât şi cel care a ieşit, toți au văzut OZN-ul plutind în zona mijlocie. Un obiect circular metalic. Din câte am înțeles, toate rachetele au fost închise.
Cu câțiva ani în urmă am avut un prieten, Bob Kaminski, manager la Boeing, care între timp a părăsit această viaţă. Într-o noapte, la Art Bell Show, a sunat un tip care a spus că se numeşte Bob Solace și, interesant, a început să vorbească tocmai despre incidentul în care rachetele fuseseră închise. Mai târziu, în acea noapte, Bob Kaminski, care se pensionase, nu mai lucra la Boeing, a sunat şi el la Art Bell Show și a spus: "Da, eu am fost managerul, eu am fost inginerul desemnat de Boeing să verifice rachetele pentru a mă asigura dacă de fapt nu au coborât singure. Le-am dat un certificat că rachetele erau în stare foarte bună".
Am lucrat împreună cu Bob la Boeing. Am fost unul dintre prietenii lui buni şi am avut multe conversații pe această temă. A fost un om incredibil. Ceea ce vreau să spun cu privire la coborârea rachetelor, atunci când nu erau puse în poziţia de lansare, rămâneau în silozuri în poziţia de așteptare. Însă, de această dată ceva oprise rachetele, nu au mai puteau fi puse în poziţia de lansare.
Am fost comandantul unui escadron radar situat chiar lângă baza aeriană Loring, în Maine (între timp închisă), de unde s-au lansat avioanele B-52 și altele de genul acesta. Am avut acolo o mulțime de prieteni din securitate care mi-au spus că au văzut și ei OZN-uri planând în apropierea zonei de depozitare a armelor nucleare din cadrul bazei Loring.
Cum am mai spus, în intervalul de timp 1962-1963 am citit despre OZN-ul prăbuşit pe insula Spitsbergen, din Norvegia. Având origini norvegiene, aveam cunoştinţă de insula Spitsbergen. Deşi nu am făcut multe cercetări, ştiu că strămoșii mei provin din acea zonă specială cu păduri. De aceea, atunci când am văzut numele insulei scris în mesaj, acest lucru care mi-a trezit interesul. Am întrebat în jur dacă știau ceva despre OZN-ul prăbuşit. Eram sigur că citiseră mesajul, dar şi că probabil li se atrăsese atenţia să nu spună nimic din ceea ce au văzuseră, deoarece pur și simplu nu s-a vorbit despre acest incident. Ştii, dacă vorbeai despre astfel de lucruri, se uitau chiorâş la tine și spuneau: ce e cu tipul ăsta? Ce ai văzut acolo, laşi acolo. Era cam incorect din punct de vedere politic să faci așa ceva, să vorbeşti despre astfel de lucruri, după cum bine se ştie.
Când am fost repartizat ca director de logistică la Wright-Patterson, soția și copiii mei au rămas în Oklahoma City, pentru că fiica mea era în ultimul an la liceu, așa că am stat singur acolo timp de aproximativ un an. În timp ce căutam un apartament pentru locuit, am întâlnit o doamnă în vârstă de 70 de ani, Chris Whedon, care avea un mic conac englezesc, cu păuni, pe cinci acri de teren, în afara oraşului Dayton. Avea trei camere de închiriat, trei dormitoare. Am închiriat o cameră. Pentru că am ajutat-o la tăiatul ierbii, la modelatul peluzei şi la tăiatul lemnelor, am devenit un fel de fiu al ei.
Soțul ei, locotenent-colonel Spence Whedon, părăsise această viaţă cu aproximativ 12 ani înainte, în 1974. Toți cei pe care i-am cunoscut au spus despre el că a fost un tip genial. Avea o memorie fotografică şi a fost unul dintre principalii anchetatori în materie de OZN de la Wright-Patterson. Am acasă o bandă cu înregistrarea dezbaterii dintre Spencer Whedon și majorul Donald Keyhoe, dezbatere organizată de Armstrong Circle Theatre în anii cincizeci. În orice caz, Spencer Whedon a fost soțul ei.
O altă persoană pe care s-a întâmplat să o cunosc a fost medicul Adolph Rome. La acea vreme avea 83 de ani. Cred că a murit de atunci. Într-o seară, după cină și după câteva pahare de martini, glumeam şi îl întreb ce știe despre omuleţii cenuşii care se presupune că ar fi ţinuţi în gheață la Wright-Patterson? Îmi amintesc clar fața lui devenind palidă şi vocea lui devenind foarte severă, în timp ce îmi răspundea că tot ce îmi poate spune este că acelea nu au fost baloane meteorologice și că noi nu vom mai purta nicio discuţie despre aşa ceva. Nu a existat nicio incertitudine în mintea mea că nu aveam să mai vorbim despre asta niciodată. El era originar din Elveția. A participat la primul test pentru bomba atomică din Statele Unite. L-a cunoscut pe Dr. Oppenheimer personal. A fost un gentleman foarte rafinat, dar e ceva ce îl leagă de chestiunea Roswell şi a meritat să fie menţionat.
Deși aveam autorizație de nivel foarte înalt, existau locuri de care nu ne puteam apropia și pur și simplu nu am putut afla nimic despre unele zone din Wright-Patterson, unde s-ar putea să fi fost ținute unele corpuri sau cine știe ce altceva.
Mulți dintre tehnicienii care lucrau cu mine în domeniul electronicii şi comunicațiilor v-ar putea vorbi despre obiecte care traversau ecranele radarelor cu viteze fantastice. Aceasta se petrecea la mijlocul anilor '70.
Apoi am avut acea slujbă de comandant al unui escadron radar, la stația aeriană Caswell, în Maine. În acea calitate, am lucrat cu tehnicieni care asigurau efectiv mentenanța radarelor şi am desfăşurat exerciții de luptă. Eram singurul escadron radar din Statele Unite sub controlul operațional al diviziei NORAD canadiene, North Bay Canada. Vedeam de multe ori aeronavele B-52 coborând dinspre Canada, interceptorii de luptă fiind îndreptați spre ele, aşa că lucrătorii operativi știau cât de repede zboară lucrurile, știau care este viteza bombardierelor, care este viteza avioanelor de luptă pe care le vedeam. Lucrurile se puteau verifica. Experienţa lucrătorilor operativi, experienţa celor care asigurau mentenanţa reprezintă confirmarea că sistemul funcţiona perfect. Nu am văzut eu însumi traseele obiectelor zburătoare traversând ecranele radarelor, dar ei spuneau că acele obiecte se deplasau cu 2-3000 de mile pe oră. Am auzit acelaşi lucru din mai multe surse care relatau evenimente similare, la staţii radar diferite, peste tot în Statele Unite.
Astfel de evenimente nu s-au întâmplat doar la stația aeriană Caswell. În acele zile aveam stații radar pe întreg teritoriul Statelor Unite. Povești de genul acesta nu erau deloc neobișnuite. Cred că dacă un astfel de lucru ar fi fost lăsat atunci să ajungă în mod liber la cunoştinţa oamenilor, probabil că ar fi provocat multă neliniște socială, deoarece are implicații religioase şi implicații sociale. Dar dacă ne gândim la vastitatea universului pe care îl avem, dacă Dumnezeu ar fi creat o singura formă de viață inteligentă, cea de aici, cu siguranță judecată Sa ar fi fost una nepotrivită.
Sursa: Dr. Steven Greer